//
cititi...
Media tradiţionale

Jurnalismul de razboi si nedependenta de pericol

“Cand o sa ma fac mare vreau sa fiu pompier/politist/judecator/pilot de curse/excavatorist/actor/cantaret/”, ii aud mai mereu pe debutantii intr-ale vietii. Si lista poate continua. Eu, cand eram de-o schioapa, voiam sa am meseria de mama. Nu stiu cum m-am gandit ca pot castiga bani in acest mod, dar asta imi doream. Intre timp, mi-am dat seama ca nu stau foarte bine cu nervii si am amanat “intrarea in profesie”. Dar sunt mandra de autenticismul meu, pentru ca nu am mai auzit pe nimeni care sa vrea asta, la varsta respectiva. Tinerii se feresc, in general de meseria de “mame si tati”, dar totusi risca. Si de meseria de jurnalist de razboi. Dar totusi, risca de la o varsta mai inaintata. N-am vazut niciodata jurnalisti de razboi care sa aiba maxim 7 ani peste majorat. Si, pe buna dreptate, caci, pana la urma, cui nu-i place viata cand e tanar?

Dar exista si EI: EI, care au curaj, EI, al caror sange curge prin vene cu intermitente, pe campul de lupta, EI, care au riscul in sange, dar nu EI, dependenti de pericol. Adelin Petrisor, Catalin Radu Tanase, Cristina Liberis sau Radu Ciobotea sunt oameni care au castigat razboiul impotriva propriilor temeri pasind pe un pamant unde cuvantul de existenta caruia trebuiau sa uite era siguranta. Majoritatea indivizilor au o singura explicatie a faptelor lor: “dependenti de pericol”. Ei, bine, lucrurile nu stau chiar asa. Nu e ca si cum te-ai trezi dimineata cu o dorinta nebuna de a conduce la o viteza interzisa prin hartoapele din Romania, ti-e frica de Politie, dar totusi, risti. Este vorba despre autocontrol, despre un psihic bine pregatit si despre constientizare, mai ales. Ca ajungi acasa teafar este o iluzie formata din speranta ca tie “nu are cum sa ti se intample” paradox creat, in cazul in care aceasta idee s-ar asocia cu “dependenta de pericol”.

Din pacate, presa din Romania prea putin (mai) pune accent pe acest tip de jurnalism, pe trairile si sentimentele ce pornesc in si din aceasta forma de a pune in practica propria viata. Jurnalismul de razboi nu e pierdut. Valoarea sa este, insa, marginalizata, locul sau fiind luat de tabloidizarea puternica si de mondenitatile unei lumi inconjurate de razboi si de lupta pentru ceva. Acel “ceva” merita scos in evidenta.

Televizorul este singurul care mai ofera, din sarbatoare in sarbatoare, informatii legate de acest subiect, poate chiar reluate intr-o oarecare masura, prin analogii la situatii de demult uitate, prin remember-uri, doar pentru simplul fapt ca jurnalistii (re)cunoscuti pentru curajul de a-si risca vietile, apar pe sticla, practica forma de media televizata. De print, radio, nici nu poate fi vorba, din acest punct de vedere. Nu in ultimul timp. Ei nu intra pe teren minat.

M-am gandit mai bine: pana la urma, meseria de mama nu e atat de infricosatoare, nu emana atat pericol, iar daca ar fi sa calc pe o mina as respira linistita pentru ca ar fi de jucarie. Insa ce-o sa se intample in momentul in care copilul meu imi va spune, pe la varsta de 5 ani, ca a vazut el undeva o poza cu un nene si o pusca si ca asa se vede si el cand va deveni mare? O sa-I spun ca mi-era teama sa-i devin mama? Sau o sa-i recomand sa se mai gandeasca? Nu, va fi prea mic ca sa inteleaga. Iar pana va ajunge undeva la maxim sapte ani peste majorat, va fi jurnalist de razboi de mult timp, daca chiar asta va avea in plan. Nedependent de pericol? Ramane de vazut. Pana la urma, dependenta se formeaza.

Advertisements

Discussion

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: