//
arhive

Andrei Gorgos

Andrei Gorgos has written 6 posts for Tehnici mediatice

O privire în redacția NY Times

Page One: Inside the New York Times (2011) este un documentar care propune să ne ancorăm privirile asupra ziarului cu cele mai multe premii Pulitzer. Un ziar ce scoate de sub tipar, zilnic, în jur de 850.000 de exemplare, excepție făcând ediția de duminică, în care tirajul crește cu câteva sute de mii. Numărul mare de pagini a publicației se datorează celor 1.150 de jurnaliști care au birouri într-o clădire modernă, cu mai multe etaje. La sfârșitul anului 2009, redacția NY Times însuma 1.250 de angajați. După cum se precizează în documentar, 100 de angajați au fost nevoiți să părăsească publicația, în 2009, ca urmare a colapsului înregistrat în publicitate (minus 30% la finele anului). Într-o anumită măsură, prăbușirea publicității a fost pus pe seama unor mărci importante (ex. Ford) care și-au construit propriile site-uri, pentru a-și face publicitate online.

Regizorul american Andrew Rossi a realizat documentarul de 90 de minute, după o muncă de un an zile. În acest timp, Rossi a surprins, printre altele, activitatea desfășurată de Departamentul Media al NY Times, departament creat în 2008 ca să raporteze despre schimbările produse în industrie, inclusiv cele de la Times. Meritul lui Rossi e cu atât mai mare cu cât, de la fondarea NY Times în 1851, acesta este primul documentar despre redacția ziarului metropolitan. În fapt, este primul documentar care încearcă să dezvăluie activitatea petrecută în interiorul unei publicații importante.

Timp de 90 de minute, documentarul prezintă maniera în care NY Times reușește să facă față provocărilor venite de la noile media. O oră și jumătate în care jurnaliștii publicației metropolitane demonstrează că, în ciuda unor voci care consideră NY Times cu un pas în groapă, ziarul mai are multe cuvinte de spus.  Modalitatea aleasă de regizor pentru a începe documentarul, dezvăluie într-o mare măsură, tema abordată. Primele secvențe sunt alcătuite dintr-o înșiruire de cadre care cuprind anunțurile de “deces” a nenumărate publicații americane: “Rocky Mountain News, un ziar cu o vechime de 150 de ani, își publică ultima ediție astăzi, Denver nu mai poate susține două ziare, The Philadelphia Daily News și Star Tribune (Minneapolis) în faliment”.

Page One: Inside the New York Times este conturat în jurul a doi jurnaliști: David Carr și Brian Stelter. Primul, un jurnalist cu vechime la Times, căruia îi face plăcere să spună povești, iar al doilea, Brian un jurnalist tânăr (21 de ani), care a ajuns la NY Times după ce și-a construit un blog de succes. Un subiect interesant, ilustrat în documentar este descoperit, verificat și scris de Brian: When the President Travels, It’s Cheaper for Reporters to Stay Home. Articolul prezintă eforturile făcute de unele publicații pentru a rămâne profitabile: au redus semnificativ numărul reporterilor care călătoresc cu președintele prin țară.

David Carr, un jurnalist nonconformist în felul său de a vorbi sau a se îmbrăca, îl caracterizează pe Brian ca fiind un robot construit în subsolul clădirii NY Times, venit să îl înlăture din redacție. Drumul lui Carr spre NY Times, povestit chiar de el în documentar, este unul total diferit de al colegului Brian: “I arrived at The New York Times late in my professional life. Having suffered from dug addiction in my 20s and 30s, landing in jail for cocaine possession, raising two children as a single parent, and eventually ending up at The NY Times”.

Carr nu se deosebește de Stelter doar prin povestea vieții sale. Laptopul și un telefon îi sunt de ajuns editorialistului, în timp ce reporterul (Brian) are așezate pe birou: un PC, un netbook, un TV, un telefon fix și nenumărate cărți și ziare. Un fapt interesant este că niciunul nu se folosește de reportofon în activitatea jurnalistică (cel puțin în imaginile surprinse de Rossi). Fie că vorbesc cu o persoană sau mai multe, la telefon sau față în față, cei doi jurnaliști scriu cele auzite direct pe laptop. Din această ultimă întâmplare reiese că timpul este cu adevărat important la NY Times.

Advertisements

Să legalizăm presa franceză!

 Ce se ascunde în mintea unui autor?

Unele texte nu ar trebui să apară, nici măcar în varianta online a unei publicații. Publicarea lor are drept consecință o pată uriașă pe imaginea instituției media. O pată care nu se poate șterge cu usurință. Totul datorită unor cuvinte care nu fac decât să atragă furia compatrioților, a altor națiuni sau a utilizatorilor care se ascund în spatele unui forum. Fără cei din urmă, publicația online nu are parte de controverse. Fără sprijinul compatrioților, publicația este o victimă sigură. Când o anumită persoană (scriitor, jurnalist, sportiv) scrie un text de opinie, ea trebuie să conștientizeze, măcar pentru o clipă, asupra valorii avute de cele transmise în scris. Să realizeze dacă, prin criticile aduse unei persoane sau instituții, el va fi considerat singurul vinovat.

De câte ori se gândește un autor înainte de a scrie un articol? E o întrebare la care nu găsim, momentan, vreun răspuns. Totul se află arhivat în mintea autorului.

Le Monde vs. Spania

Uneori, la prima idee neinspirată a autorului își face apariția și un text. Un text care nu trebuia publicat este cel al fostului tenismen francez, Yannick Noah.

În urmă cu două săptămâni, Noah a susținut într-un editorial publicat în Le Monde, că supremația spaniolilor în sport se datorează dopajului. Un atac public nu tocmai cinstit, în lipsa unor dovezi concrete. Situația neplăcută, stârnită de Noah, a venit în aceeași perioadă în care Le Monde a pierdut un proces cu FC Barcelona. Ca urmare, ziarul francez trebuie să plătească clubului spaniol, despăgubiri de 15.000 euro. Acel proces intentat în anul 2006 s-a datorat unor acuze similare celor aduse de Noah. Le Monde susținea, prin două articole, legătura echipei de fotbal cu un medic spaniol acuzat într-o afacere de dopaj. Și asta fără ca informațiile să aibă vreun temei.

Fragmente din articolul lui Noah, publicat pe site-ul Le Monde și tradus de Gazeta Sporturilor:

 „[…] Când încă mă aflam pe teren, nu eram atât de ridicoli în faţa amicilor noştri spanioli. La fel se întâmpla pe terenurile de fotbal, pe parchetul sălilor de baschet sau pe traseele Turului Franţei. Astăzi, ei aleargă mai repede decât noi, sunt mai robuşti şi ne lasă doar firimiturile. Alături de ei pari un pitic […].

 „ […] Noi nu suntem trataţi cu aceeaşi măsură ca majoritatea adversarilor noştri din alte ţări. În Spania, cazul Fuentes, cel mai mare scandal de dopaj din istorie, a făcut fâs. Cei mai mulţi clienţi ai doctorului au fost cruţaţi. Poate pentru că acolo sportul ocupă un loc atât de important încât eroii săi sunt mult mai protejaţi decât în altă parte […]”.

Să legalizăm doping-ul!

La sfârșitul articolului, Noah spune că cea mai bună metodă de a lupta împotriva doping-ului este legalizarea acestuia. O idee care nu are ce căuta vreodată pe paginile unui ziar. Nici măcar sub formă de glumă. Ultima idee a transformat textul plin de invidie, la adresa performanțelor sportive avute de spanioli, într-unul lipsit de noimă. Noima unui tenismen care a câștigat turneul de la Roland Garros în 1983, pe aceeași zgură pe care, astăzi, francezii pierd teren în fața spaniolilor. Articolul lui Yannick Noah a stârnit reacții la nivel guvernamental. A stârnit indignarea multor persoane, printre care s-au numărat sportivi spanioli și reprezentanți ai federațiilor franceze și spaniole de tenis. Ministrul Sportului francez, David Douillet a criticat articolul scris de Noah și l-a pus pe seama eșecului înregistrat de fiul său, Joakim, în finala Campionatului European de baschet. Antrenorul Barcelonei, Pep Guardiola a fost mai direct și l-a somat pe Noah să aducă probe sau să tacă din gură.

Tenismenul spaniol Rafael Nadal a susținut, după primul meci câștigat la Masters-ul de la Londra, că afirmațiile lui Noah sunt stupide și el (Yannick) știe asta cel mai bine. „În opinia mea, articolul pe care l-a scris provine de la un copil. Și când un copil spune ceva, nu e dureros pentru noi”. Un alt tenismen spaniol, David Ferrer a mărturisit că Yannick Noah nu e omul cel mai indicat să vorbească despre astfel de lucruri. – „Fiul lui Noah evoluează în NBA, unde nu există controale antidoping”.

Din prea multă gelozie

Yannick Noah are o singură scuză. Nu e jurnalist, e doar un scriitor ocazional. Un fost tenismen care-și exprimă părerile avizate prin intermediul unei publicații. De cele mai multe ori, pentru calitatea jurnalismului sportiv, opiniile sportivilor sunt benefice. Ele rivalizează cu părerile multor jurnaliști, care deși știu să relateze evenimentele petrecute într-un meci, ei spun, în fapt, despre o activitate pe care, poate nu au practicat-o niciodată. Noah ar mai putea avea o scuză. Pentru că nu e jurnalist, el nu a știut că la apariția unei idei năstrușnice pentru un articol, e mai bine să o dai uitării și să cauți alta. Să nu creezi un precedent. Să nu stârnești reacții dure la adresa ta, în lipsa unor probe.

În articolul său, Yannick are dreptate într-o singură privință. De câțiva ani, spaniolii domină sportul internațional. Fie că e vorba de fotbal, baschet, handbal, tenis – spaniolii reușesc să fie mereu pe locul întâi. De puține ori pe doi. Iar francezii trebuie să se mulțumească cu locul al doilea sau chiar mai puțin.

Astfel de comentarii au venit, din partea unui fost sportiv, dintr-un motiv simplu. El nu are ce să piardă. Un sportiv activ nu s-ar încumeta să spună asemenea infamii de frica unei amenzi uriașe sau chiar suspendări de durată. Noah la 51 de ani nu are ce să piardă, iar Joakim nu poate fi tras la răspundere pentru gestul tatălui său. 


Presa trece poligraful

Previziuni sumbre

Deseori, întâlnim în unele publicații românești, titluri precum: televiziunea X a fost amendată cu suma Y de către CNA, pentru încălcarea articolului Z. Un exemplu recent, în acest sens, este cel în care Antena 1 a primit o sancțiune de 10.000 lei, pentru că a difuzat, în cadrul emisiunii „Next Top Model”, imagini nud cu minore. Problemele au fost găsite de CNA, în zilele de 29 septembrie și 6 octombrie. După cum a susținut Consiliul, imaginile necorespunzătoare au putut fi văzute și în reluare, la o ora de audiență generală. Ziarul Adevărul relatează despre sancțiunea aplicată postului Antena 1.

Periodicitatea amenzilor aplicate de CNA este strâns legată de formatele emisiunilor existente pe ecranele televizoarelor. În urmă cu mai bine de jumătate de an, o o persoană susținea, printr-un comentariu la un articol pe Adevarul.ro, următoarea idee: „nu va mai dura mult până ce, în goana după audiență, invitații vor fi nevoiți să se dezbrace în direct”. Nu putem decât să constatăm că, pe zi ce trece, previziunea are tot mai mult potențial.

Eastwood vs. Newspaper – hood

 În ceea ce privește „tratamentul” aplicat presei din România, el se află la polul opus televiziunii. Într-o perioada în care printul se clatină serios în fața noilor media, unele ziare apelează, cât mai des posibil, la abordări șocante sau senzaționale. Imaginile alese pentru conturarea textelor sunt și ele pe măsură, iar rezultatul este unul injust. Nenumărate ziare și publicații online scapă nepedepsite, deși comit greșeli „intenționate”, mult mai grave decât televiziunile.

De ce nu suntem martorii unor amenzi cu multe zerouri, pentru articolele care ating onoarea sau viața privată a unor persoane? Totul se întâmplă din lipsa unor reglementări asupra presei românești. Presa scrisă e ca un film Western difuzat în Vestul Sălbatic, în timp ce televiziunea este invitatul de onoare a marilor studiouri și companii americane.

Ce faci când nu ai ce face?

Persoanele care au de suferit de pe urma unor articole sau imagini publicate, nu au decât optiunea de a acționa în instanță ziarul cu pricina. De cele mai multe ori însă, oamenii se lovesc de inevitabil. Renunță chiar înainte de primul pas, gândindu-se că vor avea de înfruntat, pe lângă publicație și un trust de presă.

Situația presei scrise nu este aceeași în toată lumea. Sunt țări, precum Franta sau Anglia, în care abaterile de la codurile deontologice sunt pedepsite. Publicația primește o amendă consistentă, iar jurnalistul este mustrat serios sau chiar dat afară. Doar prietenia cu unul dintre șefi îl mai poate ajuta. Faima nu-și are rostul într-un astfel de caz.

Potrivit ziarului Financiarul, una dintre publicațiile „mustrate” pentru informatiile tipărite a fost Le Monde. Cu două săptămâni în urmă, mai exact pe 14 noiembrie, publicația franceză a fost condamnată, de Tribunalul suprem spaniol, la plata a 15.000 de euro, clubului FC Barcelona. Le Monde a fost acționată în justiție de gruparea catalană, în anul 2006, pentru că a susținut prin două articole, existența unei legături cu Eufemiano Fuentes, un medic spaniol acuzat într-o afacere de dopaj (Puerto).

Tribunalul suprem spaniol a apreciat în hotărârea finală, că ziarul francez s-a folosit de date inconsistente şi neverificate, ceea ce a dus la discreditarea clubului de fotbal.

                                                                                                                                                   

Scrisori de la comentatori

 „ […] Oricine a ajuns la nivelul la care i s-a acordat spațiu pentru a scrie un comentariu nu are nevoie de sfaturi […]”   –  David Randall

 Capitolul 1: Creionul si scrisoarea

 La începutul anilor ’90, puțini cititori de ziare își imaginau, că peste două decenii, vor schimba pixul cu mouse-ul, pentru a trimite o scrisoare, către redacția X de pe site-ul Y. Cititorii de gazete erau mai curând preocupați să decupeze articolul favorit și să sublinieze, din ochi sau cu creionul, anumite paragrafe ce păreau interesante. Observațiile la adresa scriiturii și a autorului, probabil, rămâneau pierdute în mintea si pe buzele cititorului. Astfel, oamenii ajungeau să trimită, rar, scrisori către redacție, sub forma unor reclamații. Realizarea și expedierea lor necesita timp prețios, în căutarea unui scop care era rareori atins: citirea nemulțumirilor de către autorul articolului.

Critici indivizibili

              Astăzi, posibilitatea de a spune ce-ți trece prin suflet, la momentul citirii unui articol, ridică amuzamentul celorlalți „comentatori”. Din simple corecturi sau sugestii la adresa autorului se ajunge, uneori, la opinii contradictorii între doi, trei utilizatori pierduți în anonimitatea spațiului virtual. Astfel de situații nu-și aveau locul în vremea scrisorilor de la cititori. Atunci, nicio redacție nu-și punea problema existenței unui administrator online care să ia măsuri de conduită, o dată la câteva minute. O slujba în minus, însă o comunicare deficitară (unidirecțională), care nu informa în timp util redacția, cu privire la nemulțumirile „clienților unici”. În prezent, conținutul unei publicații online poate fi modificat în câteva clipe, grație unei comunicări bidirecționale, între publicație și public.

Comentarii vitale

 Interactivitatea a deschis porțile unei noi categorii de critici. Cei care se ascund în spatele unui IP, și nu simt nevoia să citească nici măcar trei, patru cuvinte pentru a-și impune punctul de vedere, într-un chenar invizibil.

Termenul – comentariu înglobează o arie largă de sensuri: analiza unui text literar, comentariu sportiv, și în cele din urmă – comentariul online. Plecând de la  definiția existentă în DEX ’98 pentru comentariu (comentare în spirit critic a unei probleme), putem spune că, modul de abordare a jurnalistului, în spațiul virtual, nu este neapărat o problemă care merită discutată îndelung de cititori. Totuși, o parte dintre ei au reușit să transforme textul și autorul într-o problemă virtuală, și chiar vitală, prin posibilitatea de a comenta orice, oricât și oricând.

Vanitate virtuală

  În presa online există câțiva jurnaliști, care la fiecare articol adună mai multe comentarii decât alții reușesc într-o lună. Li se aduc nenumărate acuze pentru subiectul ales, calitatea scriiturii, unghiul de abordare, poza sau chiar semnătura. „De ce te numești X când suna mai bine Y!”. Deseori, „criticii” din spațiul alocat comentariilor, nu au dreptate. Ei nu fac decât să stârnescă o avalanșă inutilă de reacții pro și contra.

 Jurnaliștii români, ce activează în mediul online, trebuie să aibă calmul și  răbdarea unui filozof, care așteaptă de ani buni ideea perfectă. A declara război celor care așteaptă cu nerabdare o portiță pentru a-și exprima dezgustul, s-ar concretiza într-o pierdere de timp de ambele părți. O măsură, nu tocmai pe placul comentatorilor, ar fi ca jurnalistul să ia în serios „războiul online” dus prin intermediul comentariilor. Astfel de cazuri nu sunt doar la nivel de imaginație.

Mai jos, am adăugat câteva rânduri dintr-un articol acid la adresa „postacilor”, care nu a făcut decât să atragă furia unui număr și mai mare de utilizatori.

Grigore Cărtianu, redactor-șef al ziarului Adevărul – Despre postaci-răspândaci/ 11 iulie 2010.

 „Cine sunt postacii ale căror arme sunt mitocănia, minciuna, diversiunea, pornografia, xenofobia, anarhismul, rasismul, ura şi – la concurenţă – fascismul sau comunismul? Ce e de făcut cu aceşti răspândaci de informaţii false şi de cuvinte scoase din hazna? Îi lăsăm să otrăvească spaţiul virtual, făcându-ne că nu-i vedem, sau îi băgăm în carantină, întru despăduchere? […]”.

 „ […] de văzut nu prea-i vedem, şi nici nu ştim cine sunt cu adevărat, pentru că web-ul oferă posibilitatea oricărui frustrat să se simtă viteaz. Doar putem bănui că în spatele nick-name-ului porcos se află fie un cetăţean tulburat la minte, care pe la trei noaptea stă cu o mână pe tastatură şi cu cealaltă în pantaloni, fie un borfaş plătit de partide, de servicii secrete sau de interlopi să facă atmosferă. […]”

 „ […] Vizate sunt în special editorialele, semn că avem de-a face cu o specie colocvială […]”

Surse :  1.www.adevarul.ro

               2.David Randall – Jurnalist Universal, Editura Polirom, 1998

Jurnalism cu furculița

Publicațiile ce numără, zilnic, peste 1 milion de afișări

 

 Zilnic, unele publicații românești “fură” de la vizitatori, zeci de afișări (numărul de articole accesate de vizitatori). În decursul unei zile, 296.050 de clienți unici, printr-un total de 401.521 de vizite, au realizat 1.604.153 de afișări. Datele reflectă traficul înregistrat de ziarul Libertatea, în ziua de 9 noiembrie, a.c., și nu prezintă un vârf al studiilor de audiență. Conform informațiilor preluate de pe site-ul Sati.ro (studiul de audiență și trafic internet), printre publicațiile cu peste un 1 milion de accesări, pe zi, se regăsesc tabloidele (Cancan, Click, Libertatea) și site-urile Sport.ro și GSP.

Adevărul.ro este excepția de la regulă, fiind singura publicație generalistă ce are peste 1 milion de afișări (1.048.461 – 7 noiembrie). Alte ziare generaliste, precum Jurnalul Național sau România Liberă, oscilează, zilnic, în intervalul 100.000 – 400.000 de afișări. Gândul.info (Mediafax Group), publicație care a făcut pasul la spațiul digital, în luna aprilie, a.c., a înregistrat în luna octombrie, 17.474.391 de afișări (numărul de articole accesate de vizitatori) cu 37 milioane mai puțin decât cel bine cotat tabloid, Libertatea. Totuși, la numărul de clienți unici, situația este aproape egală (2.259.490 – Libertatea, 2.118.880 – Gândul.info). Aceste cifre demonstrează că cititorii ziarului Libertatea au accesat site-ul mai des, și au petrecut mai mult timp, vizualizând conținutul acestuia.

 Cu 54.605.546 de afișări în luna octombrie, Libertatea (Ringier Romania) este tabloidul cel mai râvnit în mediul online. El este urmat de Cancan – 42.895.437  (Cancan Media) și de Click – 31.620.388 (Adevărul Holding).

Implozia ziarelor quality

            Tabloidul Click depășește Adevărul, atât pe print (vânzări) cât și în versiunea online (afișări).  În luna iunie a anului curent, vânzările ziarului Adevărul se ridicau la 37.632 de exemplare. În aceeași lună, vânzările totale ale publicației Click numărau 175.695 de ziare. Acum, odată cu dispariția ADS, prăpastia se adâncește și mai mult.

Succesul publicațiilor tabloide în România nu are margini. El se datorează unor factori precum – prețul mic, usurința în citire, amuzamentul, nuditatea, zvonuri sau bârfe din “cercurile cele mai înalte”. Ziarele de tip tabloid au explodat în România, la începutul anilor 2000, și au rezistat pe piața media românească, asemănător nudității în filmele artistice, la începutul anilor ‘70. Atunci, îndeosebi americanii, italienii și francezii aduceau în prim plan producții cu scene explicite, nemaîntâlnite pe marele ecran. Acest gen de film era privit îndoielnic, însă avea valoarea în fața producătorilor, pentru că la asemenea filme se strângea un public numeros, care genera încasări consistente. Marele actor american, Jack Nicholson a fost unul dintre promotorii peliculei “Deep Throat” (1972).

 A răsfoi, astăzi, un tabloid fără “scene” explicite, alăturate textului cu puține cuvinte, ar stârni priviri indoielnice asupra “calității” ziarului sau chiar proteste. “ Vrem taboidele înapoi!”; “Ne-am săturat de atâtea documentare!!”

Tabloid, căutăm titlist cu experiență

 Un fapt de neclintit în studiile de audiență. Tabloidele au cei mai buni titliști, asta în cazul în care titlurile nu sunt date de însăși vedetele ce acoperă, paginile ziarelor. Să spunem, însă, că titliști există, și nu degeaba. Având un rol important în redacție (reflectarea textului printr-o înșiruire de câteva cuvinte), ce rost are să adaugi un titlu care nu va prezenta interes, nici cât legenda subordonată unei fotografii?

Titlurile pe care încerc să le aduc în discuție sunt cele “înșelătoare”, create din dragoste pentru afișări. Ele nu aduc nimic senzațional sau paranormal cititorului. Titlistul descrie în câteva cuvinte un fenomen, caz de care nimeni nu a mai auzit, văzut, și se așază relaxat, în fotoliu.

 Într-un număr recent din “simpăticuțul” Click, întâlnim un exemplu de titlu înșelător: “O călugăriță a devenit Miss World 2011”. Un astfel de caz transpus, în câteva semne, nu prea poate fi trecut cu vederea. Când aruncăm privirile asupra textului, surpriză. În articol întâlnim, de fapt, următorul pasaj “tânăra de 22 de ani, care în tinerețe a vrut să devină calugărită…” Stop. Să devină sau a devenit? Două lucruri diferite și totuși folosite împreună, în aceeași structură. Astfel de abordări se întâlnesc frecvent, în presa tabloidă, pentru a atrage interesul cititorului, mai ales în mediul online, unde afișările aduc venituri. Interesant și amuzant este faptul că alte site-uri românești, care au preluat știrea internațională, aveau titluri diferite: “și-a dorit să devină calugăriță; intenționa să devină; a vrut să devină”. Cancan nu s-a abătut prea mult de la subiect și a păstrat același titlu inspirat, ales de concurentul Click.

Un interlocutor invizibil

 În mod normal, genurile și speciile întâlnite în publicații cu orientari distincte ar trebui să fie diferite si în privința conținutului editorial. Pentru respectarea proiectului editorial – tabloidele nu numai informează, ci devin și formatoare de opinie, prin redactarea unuia, cel mult două, trei editoriale pe număr. Bineînțeles, editorialele nu părăsesc granița celor 5S (sex, senzațional, scandalos, slinos, siropos). Interviul, deși este o specie jurnalistică onorabilă, îl întâlnim trunchiat în interiorul tabloidelor, totul, pentru a lăsa un număr nu prea mare de semne în pagină. Diferit de interviul realizat de o publicație serioasă, interviul făcut de reporterii unui tabloid vine cu scopul precis de a scoate o serie de știri “tari”. Un exemplu ce merită amintit, pentru ilustrarea întrebărilor iscusite, formulate în interiorul unui tabloid, este un articol apărut în ziarul Cancan, în luna septembrie a acestui an. Reporterii Cancan au realizat un sondaj despre semnificația:“french kiss” și “french fries”, în rândul clientelor fidele.

             Printre altele, au întrebat-o și pe Andreea Tonciu, ce părere are, stiind că, în trecut, ea a mai comis gafe, la astfel de întrebări. “Normal că îmi place french kiss. Când eram mică practicam french kiss foarte des. De french fries nu ştiu, nu am practicat. Mie îmi place sexul românesc”. Răspunsul nu are nevoie de prea multe explicații. Din el, realizăm cu ușurință că nu reporterii au greșit, adresând o întrebare direct pe rană, ci vedetele care s-au încumetat să raspundă la ea. Pentru tabloide, gafele aduc audiență și nu răspunsurile oferite cadou înainte de interviu. Prin astfel de trucuri, tabloidele vor continua să aibă cel mai mare tiraj în România. Rețeta lor e scrisă. Mai rămâne să fie preparată, zilnic, în redacție.

                                                                                                                   Andrei GORGOS

 Surse:

 www.sati.ro

 www.brat.ro

 www.click.ro

 www.cancan.ro

Adevarul de toamna

In momentul in care trustul de presa Adevarul Holding a luat decizia sa nu mai tipareasca Adevarul de seara, o parte dintre cititorii publicatiei au simtit o dezamagire crunta. Pentru unii tineri dezamagirea consta in imposibilitatea de a mai imparti ziarul pe strada, in schimbul unei sume modice. Altii, mai in varsta, se uita si acum nostalgic la sacosele care obisnuiau sa fie pline cu hartie tiparita, in fiece dupa-amiaza, in acelasi loc, cam aceeasi ora.

Episodul precedent: gratuitul COMPACT

Un caz similar ADS s-a petrecut la inceputul anului 2009, cand trustul de presa Ringier inceta tiparirea ziarului gratuit Compact, publicatie ce era distribuita in capitala. Acest episod avea loc la trei ani dupa lansarea publicatiei pe piata media bucuresteana. Motivul desfiintarii, invocat la acea vreme de conducerea trustului Ringier, avea la baza estimarile sumbre privind posibilitatile de evolutie a publicatiei, precum si faptul ca aceasta nu reusise sa atinga parametrii de afacere doriti.

13 octombrie, data ultimului articol ADS

Decizia de restructurare a Adevarului de seara a fost luata de conducerea trustului Adevarul Holding in luna iunie a acestui an. In consecinta, cele 39 de redactii locale ale publicatiei gratuite au continuat sa lucreze, timp de cateva luni, sub un nou nume: ADS si o noua formula: 12 redactii regionale. Avandu-l ca redactor-sef pe Sabin Orcan, Adevarul de seara isi schimbase infatisarea intr-un saptamanal cu plata (ADS), care aparea in fiecare zi de joi.

Disparitia publicatiei gratuite Adevarul de seara nu a avut aceleasi consecinte pentru angajati, pe cat au existat in cazul ziarului Compact. In februarie 2009, la momentul inchiderii publicatiei gratuite Compact, cei 22 de angajati erau disponibilizati de trustul Ringier. Acum, situatia nu este la fel de drastica pentru jurnalistii ADS, intrucat in ajutorul acestora apare Internetul. Prin urmare, cele 12 redactii regionale ale ADS nu vor fi desfiintate, ci vor continua sa contribuie articole pentru dezvoltarea site-ului adevarul.ro

ADS, momeala de notorietate pentru „pestele cel mare”

Dupa cum spunea intr-o conferinta de presa, patronul trustului Adevarul, Dinu Patriciu, decizia de transformare a Adevarului de seara intr-un saptamanal platit (ADS), a avut in spate o puternica motivatie financiara: “Adevarul de Seara a constituit un instrument de marketing, sa deschidem redactiile locale a insemnat un efort financiar mare. Astazi a venit momentul in care dam acestui public produse platite”.

La aceeasi conferinta, ce a avut loc in luna Mai a acestui an, Peter Imre, directorul general al Adevarul Holding, explica la ce anume foloseste o publicatie gratuita pentru un trust de presa: “Eu nu cred in produsele gratis. Obiectivul meu declarat si al lui Dinu Patriciu a fost de a face din Adevarul Holding un trust profitabil. Adevarul de Seara s-a nascut ca un instrument de marketing si de cresterea notorietatii marcii Adevarul. Acest lucru l-a indeplinit cu foarte mult succes”.

                                                                                                   Andrei GORGOS

Surse:

www.paginademedia.ro

www.romanialibera.ro