Cristina Guraliuc

Serial: „Cultura ziarelor în SUA”

Episodul III – Care cultură?

Grunther Barth, în cartea sa „City People: „The Rise of Modern City Culture in Nineteenth Century America”, prezintă noul rol al ziarelor ca fiind acela de a ajuta populația să înțeleagă noul fenomen care punea stăpînire pe lumea americană, acela de „diversitate”. Presa acoperea acum tot ceea ce se întîmpla în orașul modern, fapt care a fost foarte bine primit de marea masă. Ba mai mult, în calitatea sa de „informator” al populației, presa a convins oamenii să îmbrățișeze ideea că în viețile lor se poate întîmpla orice, oricînd.
Această atitudine a presei a făcut ca articolele apărute să capete credibilitate și le-a oferit o altă însemnătate, aceea de „lecții despre cum să faci față cu brio greutăților vieții”, a devenit un sfătuitor.
Practic, „mass-media” s-a născut, după cum sugerează Barth, în momentul în care presa a devenit un fel de „traducător” al experiențelor pe care oamenii le trăiau. Pentru că cititorii vedeau în ziare un mod de a-și extinde propriile experiențe și informații, ba mai mult, un substitut al acestora. Ei bine, atunci cînd jurnaliști precum Joseph Pulitzer (New York) au remarcat acest fenomen și au început să creeze ziare pentru a răspunde cererii, „mass media” s-a născut.
Noua cultură în America avea să fie cultura urbană care se va impune prin circulația mass-mediei (a ziarelor, în principal) într-o civilizație care a pierdut contactul cu propriile tradiții.

„Sunday World” – rețeta pentru „Urban journalism”

Reclama Coca-Cola din 1924

Formula pentru acest nou „jurnalism urban” a fost creat de Pulitzer după ce a preluat „New York World” în 1883. El a combinat aspectul exterior al știrilor bune cu doze puternice de senzațional și materiale de interes uman cu munca de artă pentru a crea un „ambalaj” atrăgător pentru noua populație a orașului. Însă oricît de amețitor ni s-ar părea acest „tot” creat de Pulitzer, „Sunday World” a fost în realitate cel care a oferit cititorilor, în 1900, cea mai surprinzătoare demonstrație a înclinației mass-media înspre a corecta cultura populară. Acest ziar a oferit locuitorilor orașelor un ghid complet despre viața în centrele urbane. Pe lîngă știri (care ocupau un mic spațiu din conținutul editorial), ziarul oferea un ghid complet de etichetă și comportament în public, sfaturi legate de modă, rețete culinare, jocuri – pe scurt, toate informațiile care în societățile dinainte erau oferite de familie și comunitate.
Deloc de neglijat este și puterea imaginilor care a crescut odată cu apariția mesajelor publicitare. Ceea ce a început ca o simplă tehnică de marketing, s-a extins rapid de la imagini cu produse la reprezentări vizuale ale situațiilor în care era nevoie de acel produs sau, chiar mai mult, erau indispensabile.
Nici domeniul teatrului nu a fost neglijat de ziarele vremii. Succesul pe care l-a înregistrat teatrul Broadway la început de secol XX este comentat și de presă printr-o armată de cronici care certificau puterea acesteia. Putere de care a profitat, indiscutabil, pînă în 1920, cînd a trebuit să o împartă cu radioul, respectiv 1950, cînd a apărut televiziunea. Moment în care procentul americanilor care citeau ziare a început să scadă.

Doar „tradiția” mai citește ziare în SUA

Un articol de pe site-ul comunicarepr.ro spune că mai multe publicații cu tradiție din America s-au închis în ultimii ani. „The Christian Science Monitor și Seattle Post-Intelligencer au renunțat să mai publice ediția tipărită în 2009, împreună cu peste 100 de alte ziare americane, care fie s-au mutat online, fie și-au închis porțile definitiv”, arată articolul.
Singurii americani care preferă încă ziarele săptămînale tipărite sînt cei de religie catolică, după cum relevă un sondaj făcut de Centrul pentru Cercetări Aplicate în Apostolat (CARA) ), cu sediul la Universitatea Georgetown. Potrivit CARA, „un număr estimativ de 14,8 milioane de adulţi din SUA citesc cu regularitate ziarele şi revistele lor diecezane tipărite. Situaţia nu s-a schimbat mult faţă de studiul anterior, făcut în urmă cu şase ani”.

Iată, așadar, întorsătura pe care a luat-o situația actuală a ziarelor din SUA și ce a mai rămas din cultul cititului. Ne-am întors tot la tradiție, tot la oamenii care citesc din plăcere, din obișnuință, din dragoste pentru conservatorism și nu pentru senzațional sau nou.
Pentru o încheiere într-o notă oarecum mai optimistă, vă las cu articol despre cum arată viitorul ziarelor, cel puțin în America.

Serial: „Cultura ziarelor în SUA”

Episodul II – Contextul istoric

Pentru a înțelege bine fenomenul de culturalizare a ziarelor în Statele Unite și pentru a putea analiza stadiul actual în care acesta se află, este benefic să facem o trecere prin istorie. Mai exact, este nevoie de răspunsul la întrebările: cînd a început totul? În ce context? și Cum s-a desfășurat?

Cînd a început totul?
Walter Fox, jurnalist american, oferă în articolul „The daily newspaper and urban popular culture” o privire retrospectivă asupra perioadei de naștere a fenomenului. El spune că anii 1800-1900 sînt reprezentativi pentru mass-media americană din mai multe motive.

”În primul rînd, perioada este semnificativă nu doar pentru ce se întîmplă în jurnalism, ci și pentru societate în general. Industrializarea și urbanizarea – două dintre cele mai puternice forțe sociale ale anilor 1800 – au atins apogeul deceniilor din acel secol”

Inovațiile tehnologice din acea perioadă, îndeosebi apariția Lynotipe-ului din anul 1886, au eliminat o bună parte din timpul de care era nevoie înainte pentru a „tipări”. Un an mai tîrziu sînt introduse imaginile pe produsele tipografice, astfel că de atunci fotografiile devin parte integrantă a articolelor de ziar.

Lynotipe

Pînă în 1900, „o galaxie de realizări tehnologice au oferit presei zilnice nu doar o capacitate de producție nemaiîntîlnită ci și o uimitoare putere asupra conștiinței cititorilor – lucru exploatat foarte puțin pînă atunci”, adaugă Walter Fox în articolul său.
Sigur că această creștere tehnologică nu ar fi avut același efect dacă dacă nu ar fi existat o audiență dispusă să accpte aceste schimbări. Și astfel vine întrebarea:

Cum s-a desfășurat?
Coincidență sau nu, industrializarea procesului de tipărire a coincis cu urbanizarea în statele americane. Fenomenul de imigrare din statele europene în cele din America a fost pregnant în acea perioadă, astfel încît, „între anii 1800-1900, numărul orașelor americane cu 8.000 sau mai mulți locuitori s-a dublat și cifra totală a populației din centrele urbane a crescut de la 11 la 25 de milioane”, după cum spune Fox.

America a devenit un fel de refugiu pentru oameni de diferite naționalități, religii, obiceiuri și tradiții. Așadar, urbanizarea a oferit presei zilnice din acea perioadă un nou tip de cititor; unul a cărui poziție precară în societate îl transformă într-un dependent de media pentru a își asigura un minimum de informație.
Deși dimensiunea audienței veritabile este un factor evident în evaluarea influenței mass-media, un alt instrument de măsurare a puterei acesteia, aparent mai puțin important, este gradul de dependență a audienței de informațiile oferite. Dar aceasta o vom vedea în următorul articol.

Serial: „Cultura ziarelor în SUA”

Episodul I: Românii, americanii și cafeaua de dimineață

Vă propun un exercițiu simplu de imaginație: una bucată român, dimineața, trezit brusc de ceasul care nu se mai oprește din ticăit. Posac și lipsit de viață, înșfacă o bucată de pîine (dacă are toaster – prăjită –, dar de obicei nu are) și înghite în sec o ceașcă de cafea, după care iese cu capul în pămînt pe ușă, grăbit spre seriviciu. Pînă aici am dreptate, da?

Exercițiul numărul doi: un american de clasă medie, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Își ferește delicat ochelarii de dormit dintr-o catifea sensibilă, se întinde leneș. În timp ce soția îi prepară deja micul-dejun, cafeaua îl așteaptă în dininig-room, ziarul e pe masă, el se așază leneș pe fotoliul moale, soarbe încet din cafeaua în care suflă mai întîi pentru a o răci, apoi începe a răsfoi paginile ziarului. Își potrivește ochelarii mai bine și cască ochii, strigîndu-i soției: honey, we have a president. And he is black!.

Făcînd abstracție de condițiile de trai evident diferite între noi și poporul american, problema care ne interesează este de fapt obiceiul de a citi ziarul dimineața care la noi lipsește cu desăvîrșire.

Dacă în America lectura de dimineață este un obicei dobîndit încă din anii 1830, ziarele avînd atunci „un impact comparabil cu revoluția Jacksoniană din politică”, în Europa sîntem încă, după aproape două secole, departe de a „implementa” această cultură. Relația dintre ziare și cititorii acestora a devenit în răstimp atît de profundă în cultura americană încît în acest moment să le separi ar fi ca și cum i-ai separa pe americani de hamburgeri. Nici chiar așa de drastic, dar asemănător totuși.

Cu toate că sîntem cu mult în urmă, conform unei cercetări realizate de BRAT (Biroul Român de Audir al Tirajelor) în prioada octombrie 2009 – octombrie 2010, peste 75% dintre persoanele adulte pînă în vîrsta de 64 de ani citesc săptămînal cel puțin un ziar sau o revistă. Ceea ce nu este nici pe departe asemănător cu media americană însă este cel puțin îmbucurătoare.

Vom vedea însă în următoarele articole că, deși locuitorii Statelor au transformat cititul ziarelor într-o adevărată cultură, aceasta nu mai are rădăcini atît de groase cum avea odinioară.

Ne OTV-izăm?

Sîntem niște creduli, da. Înghițim tot ce ne vînd ziarele și dacă nu avem decît obiceiul să răsfoim pagini de internet, atunci luăm de bune ce citim pe edițiile online ale acestor publicații ori, mai rău, pe bloguri semnate de anonimi. Toate știrile au căpătat dimensiuni „incredibile”, „șocante” sau „senzaționale” pentru că dacă nu le-am da o valoare hiperbolică, nu ar mai atrage ochii cititorilor. Au dreptate și editorii ăștia de pagină, altfel arată un titlu despre un subiect neînsemnat dacă apare alături de un „exclusiv” boldit.

OTV-izarea în presa scrisă nu ar reprezenta mari probleme, dacă s-ar limita la Libertatea sau Can Can. Însă se scurge încet-încet, precum deșeurile revărsate în rîuri de munte, acolo unde apa e mai curată și mai pură. Mai aproape de gustul real al apei. Ca zona presei quality, exact.

Sînt spărturi peste tot. În editoriale, știri, relatări, chiar și reportaje. Numiți-le doar și le veți găsi. Chiar astăzi, (n.r.: 4 decembrie a.c.), știrea de deschidere din Evenimentul Zilei avea un titlu care suna cam așa: „EXCLUSIV: Cătălin Botezatu: «Cei care mă fac bulangiu sînt complexați. Am fost la curve, da’ alea nu sînt femei»”. Asta da știre! Eram cu siguranță foarte interesați de orientarea sexuală a creatorului de modă care face budigăi pentru bărbați. Și pentru cei care chiar dau doi bani pe acest aspect, pentru asta există tabloidele.

Am menționat că articolul cu pricina era însoțit de o fotogra fie crop-uită a designer-ului din cap pînă în picioare?

Reporter de teren vs. Reporter virtual

O nouă comparație între cum era „atunci” și cum este „acum” în mass media, ar plictisi. Dar nu mă pot abține să nu fac o scurtă trecere în revistă a fenomenului de migrare de la „munca de teren” așa cum poate am prins-o și noi, la cel de „inspirare de pe platformele online”. Generația veche sigur își amintește că pentru o știre trebuia să scotocească dosare, să fie incomodă, să pună multe întrebări, să scoată trei surse chiar și din gaură de șarpe. Noi nu prea avem astfel de amintiri. Pentru simplul motiv că tot ce ne desparte de o  știre este la un clik distanță. Sau, mai simplu, la o apăsare a butonului verde de pe telefon.

Generația de la butoane

Am devenit atît de lenești încît stăm cu laptopul pe brațe și ceașca de cafea aproape și nu facem decît să îl punem la treabă pe bunul Google. Sîntem știriști, adică. Procesul a devenit atît de simplu încît îl poate face oricine: auzim – căutăm – sunăm (sau trimitem mail) – tehnoredactăm – trimitem – publicăm. Sigur că nu ne vor îngheța niciodată mîinile dacă stăm în fața monitorului, pe cînd dacă ne-am face munca așa cum trebuie, ar trebui să ne înarmăm cu mănuși groase iarna. A fi „reporter de teren” se va transforma încet-încet într-o sintagmă expirată care nu va avea sens. Cristina Șișcanu, reporter care se învîrte pe la Antena 1, spune că o „menţine în formă munca pe teren. Odată, pentru un singur material, am mers zece km pe jos” – măcar din motivul acesta să ducem mai departe tradiție. Și Nadia Cîmpean, reporter la același post de televiziune este convinsă că „nu ai nici un sfert din satisfacțiile pe care ți le oferă această profesie dacă stai la birou să completezi niște hîrtii sau pur și simplu să redactezi o știre, deși, desigur, e mult mai simplu așa”.

Comoditatea aceasta este și unul dintre motivele pentru care presa își pierde credibilitatea în fața publicului. E mai ușor să copiem un comunicat de presă sau un articol de pe Mediafax decît să verificăm chiar noi informațiile. Principiul celor trei surse s-a șters din conștiința „reporterilor virtuali”.

Sigur că în lipsa de interes pentru munca de teren a reporterilor intră și rațiuni financiare. Spre exemplu, un reporter de provincie pentru Realitatea TV cîștigă în jur de 1500 de lei, pe cînd un corector de text în București ia aproape aceeași sumă (sursa:  carieremedia.ro). Deloc motivant, mai ales dacă ți-ai ales prost meseria și nu o faci din plăcere.

Moartea reportajului literar

Toate lucrurile au un început și un sfîrșit. Dar totuși, cum a ajuns o specie jurnalistică înainte devenită  lirică, să se ascundă în cîteva ziare care au un public țintă bine definit dar deloc numeros? Mă refer aici la reportajul așa cum îl scria bătrînul Brunea Fox și pe care l-ar fi putut citi copiii înainte de culcare, pentru că era mai mult decît o specie decupată din jurnalism, era o poveste. 
Cine nu a citit „Reportajele mele”, cartea mai sus numitului, a pierdut o călătorie printr-un spațiu românesc așa cum ochii omului de rînd nu îl pot cuprinde. A pierdut de asemenea ultimele rămășițe ale ceea ce aș îndrăzni să numesc „spiritul reportajului literar” pentru că odată cu moartea scriitorului, se pare că a murit și specia aceasta jurnalistică aflată acum într-o zonă de extincție.

De ce?

Da, știm că oamenii sînt prea grăbiți pentru a mai citi povești și că doar 25% din cei care parcurg un articol din ziar, ajung să îl citească pînă la final (excepție fac articolele din tabloide, dar asta este altă poveste). Primează știrile de actualitate, tot ce ține de pensii, majorări sau scăderi salariale, scumpiri și creșterea taxelor etc, în principiu cam tot ce nu are legătură cu frumosul și liricul. Tot ceea ce e scris clar, concis (atît cît pot ziarele românești) devine interesant și publicul nu dă doi bani pe povestea unui veteran de război care a luptat pe ambele fronturi și a fost dușmanul nimănui. Astfel se subiecte nu prezintă interes , prin urmare nici editorii nu își irosesc resursele pentru publicarea lor. Este un cerc vicios în care am intrat de mult și nu găsim nici o fisură, dimpotrivă, el devine tot mai mare și puternic. Ca să vă convingeți cît de mic este interesul acordat acestei specii jurnalistice, pe site-ul Mediapemedia.ro, definiția reportajului literar nici măcar nu există: Reportaj literar (în condițiile în care site-ul „este o enciclopedie media românească, cu caracter colaborativ” – conform propriei prezentări).

Nu avem nici o pretenție de la oamenii din mediul rural, din viețile lor dure se scriu majoritatea poveștilor însă avem mari așteptări de la publicul de oraș. Poate că într-o pauză de masă sau înainte de somn, ar putea să pună mîna pe un ziar și să citească un reportaj literar ca la carte. Asta dacă s-ar tipări, bineînțeles.

Cine mai scrie literar?

Răsfoind ziarele și revistele publicate în România la ora actuală, nu se găsesc prea multe care să își omoare spațiul pentru cîteva povești care „nu prind la public” și nu au nimic de a face cu Huidu (dacă tot e subiect actual). Pentru puținii oameni care au timp să mai citească povești, Formula As scrie săptămînal reportaje de două pagini; de asemenea, Dilema Veche aduce, pe lîngă porția obișnuită de cultură, și o serie de reportaje care nu sînt însă suficiente pentru a susține specia aproape dispărută. Sigur că la socoteală putem include și România Liberă, alături de Evenimentul Zilei care pun periodic pe foaie diferite astfel de articole. Cam acesta ar fi capătul listei, dacă nu punem la socoteală și reportajele apărute sporadic prin diferite alte publicații, dar ar trebui să includem aici și Libertatea care însă are o definiție proprie a ceea ce înseamnă „reportaj”.

Așadar, patru publicații din cele aproape 100 apărute la nivel național (nu le mai punem și pe cele locale) mai spun povești. Publicului interesat, care este destul de fragil ca număr, nu i se dau prea multe variante. Ce îi mai rămîne? Să cumpere „Amintiri din copilărie” și să se gîndească, cu trimitere la titlu, că odinioară propriile lor amintiri ar fi putut fi subiect de poveste. Subiect de reportaj. Dar noi am crescut și am uitat să ascultăm povești cum o făceam odată, înainte de culcare.